“Era un băiat tare de treabă”, comenta o mamaie din fața blocului despre vecinul ei, care tocmai își ucisese soția și pe cei doi copii. “era politicos, saluta pe toată lumea…”
Acestea fiind spuse, să salutăm și noi prezența în cinematografe, din 25 noiembrie, a filmului “Oameni de treabă”, filmul lui Paul Negoescu.
Un prim indiciu. Nu vă lăsați păcăliți de afiș. Filmul nu este o comedie. Decât, cel mult, pe alocuri. Prin punctele esențiale – nu.
Subiect
Să facem cunoștință cu Ilie, polițist de sat la vreo 40 și ceva de ani, a cărui vis e să se vadă la casa lui. Locuiește într-un apartament mizer, deasupra secției de poliție, singur, și singurul său companion este paharul. Vă mai aduceți aminte de “Marfa și banii”? Acolo unul dintre personaje avea drept holy grail o vitrină frigorifică, pentru că avea un magazin de parter de bloc și acesta reprezenta, logic, pasul următor. Eroul nostru – sau, mai bine, anti-eroul nostru, vrea o bucată de pământ cu livadă, pentru că simte că acesta ar putea fi punctul de re-pornire a unei vieți deja ratate. Pentru asta insistă să vândă un apartament, o moștenire pe care trebuie să o împartă cu sora lui.
Principala calitate a lui Ilie este că știe să închidă ochii, ce-i drept nici nu prea îl dă intuiția afară din secție. Preferă mai bine să nu știe, iar asta îl face colaboratorul perfect pentru primarul localității. Un om foarte „darnic”, care știe să acumuleze și să împartă fiecăruia câte ceva.
Totul se schimbă când, cumulativ, Ilie primește drept ajutor un tânăr polițist, proaspăt ieșit de pe băncile școlii, iar în sat se întâmplă o crimă.
Personaje
Filmul debutează molcom, ca viața personajelor dintr-un sat uitat de lume de prin Moldova. Accentul personajelor te face să-ți ții urechile pâlnie, pentru a prinde fiecare detaliu, și începi să te întrebi ce naiba vrea regizorul de la tine. Afișul te-a păcălit puțin, îți aduci aminte de “Două lozuri”, unde se râde…ce-i cu filmul ăsta?
Îți trec rând pe rînd prin cap pasaje din “Las Fierbinți”, “Aferim”, poate “Polițist adjectiv”. Nu zic că spre mijloc îți patinează imaginația și către „Twin Peaks” (orășelul în care aparent nu se întâmplă nimic)
Numai că încep să se contureze personajele. Mai întâi Ilie (Iulian Postelnicu). Poate cel mai bun rol al său. Sau în top 3, oricum. Un cinefil lângă mine șoptește “Oscar”. Și, da, culmea, nu numai lui îi trecuse o atare maimuță prin cap.
Alte explicații nu sunt de dat, trebuie văzut
Nea Costică
Apare apoi primarul. Nea Costică. Cât tupeu! Cât tupeu din partea lui Negoescu să-i încredințeze partitura lui Vasile Muraru. Da, ați citit bine. Vasile Muraru. Antena 1, Revelioane, Constantin Tănase, Catena. Acel Vasile Muraru face poate rolul (dramatic) al vieții lui. Reușește rolul perfect al unui primar psihopat. Și nu o zic neapărat eu, o spune chiar cineva “de specialitate”, psihologul Ligia Moise, prezentă la eveniment.
„Eu sunt mama mea”, poate singura replică ce-i lipsește din film.
Două cuvinte trebuie spuse și despre calitatea scenariului. Radu Romaniuc și Oana Tudor scriu partituri de zile mari în care firescul știe să stea la locul lui, fără a apăsa piciorul pe accelerație când e vorba de limbajul colorat. E cât trebuie, unde trebuie. Aceleași note maxime despre decoruri sau muzică.
Recomandarea mea este să încercați să ajungeți la filmul ăsta. O să intrați fluierând, veți continua ușor nedumeriți și veți termina bulversați simțind nevoia acută de “standing ovation”.
Ne vedem la Gopo și, de ce nu, poate la Oscar…