Cel mai mare dezastru nuclear din lume îți dă și acum fiori pe șira spinării, la peste 30 de ani de la producerea sa. Ziua de 26 aprilie 1986 avea să schimbe totul.
La 26 aprilie 1986, două explozii au zguduit reactorul cu numărul 4 al centralei nucleare de la Cernobîl, relateaza Agerpres.
În timpul incendiului, care a mistuit reactorul timp de zece zile, au fost răspândite în atmosferă cantități uriașe de substanțe radioactive. Nu există date oficiale privind numărul total al victimelor acestui dezastru – se știe, însă, că 25.000 au murit numai după ce au participat la decontaminarea zonei.
Accidentul s-a produs în timpul unui test de siguranță — o procedură greșită a determinat o creștere dramatică a nivelului energetic: învelișul de grafit al reactorului a luat foc, iar produsele fisiunii radioactive au fost aruncate în atmosferă printr-o explozie violentă, 31 de oameni murind pe loc.
Efectele pe termen lung ale celui mai grav accident nuclear din secolul XX au lovit mii de oameni și continuă să facă victime.
Belarus a fost țara cel mai grav afectată de dezastrul de la Cernobîl, deoarece până la 70 la sută din precipitațiile radioactive au căzut pe teritoriul acestei țări.
Nici România nu a scăpat de efectele catastrofei, măsurătorile efectuate la vremea respectivă înregistrând o creștere foarte mare a radiațiilor, chiar de 10.000 de ori mai mari decât valorile normale înregistrate. Nu sunt statistici cu privire la românii care au avut de suferit ca urmare a accidentului nuclear, dar specialiștii sunt de părere că există o legătură între acesta și creșterea cazurilor de cancer și leucemie.
Centrala nucleară Cernobîl este situată la 18 km nord-est de orașul Pripiat și la 16 km de frontiera Ucrainei cu Belarus, respectiv la 110 km nord de capitala Kiev.
În urmă cu 30 de ani, centrala lucra la capacitate maximă, adică cu toate cele patru reactoare, fiecare cu o capacitate de producție de 1GW pe zi. Centrala acoperea la vremea respectivă 10% din necesarul de energie al fostei republici sovietice.
S-a întîmplat în noaptea de vineri spre sîmbătă. Dimineaţă nimeni nu bănuia nimic. L-am trimis pe băiat la școală, soţul s-a dus la frizerie. Pregăteam masa de prînz. Soţul s-a întors repede și a spus: „La centrala atomică e un incendiu“. Locuiam la Pripiat, în apropierea reactorului. Am și acum în faţa ochilor văpaia de un liliachiu intens, în care reactorul parcă strălucea. O culoare incredibilă. Nu era un incendiu obișnuit, era un fel de auroră boreală. Dacă e să uit de restul, era foarte frumos. Nu am văzut ceva asemănător în vreun film, nu pot să compar cu nimic ceea ce am văzut. Seara oamenii se înghesuiau în balcoane – care nu avea se ducea la prieteni, la cunoscuţi. Noi stam la etajul opt, aveam vizibilitate bună. În linie dreaptă sînt trei kilometri. Am scos copiii, i-am ridicat în braţe: „Uite! Ţine minte!“ Și oamenii aceștia care lucrau la reactor, ingineri, muncitori, erau și profesori de fizică, stăteau în praful negru. Discutau. Respirau. Admirau. Unii veneau cu mașinile de la zeci de kilometri, cu bicicletele, ca să se uite. Nu știam că moartea poate să fie așa de frumoasă…
(Svetlana Aleksievici, Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale supravieţuitorilor, Editura Corint, 2015)
Întreaga tragedie s-a întâmplat pe fondul derulării unui test. Factorul uman a dus la nerespectarea procedurilor, compensările au fost greșite, măsurile s-au luat âmpotriva regulamentului și toate acestea au dus la dezastru.
In esență, un operator, temându-se că, dacă reactorul se închide, testul va fi anulat, a blocat sistemul de închidere automată a reactorului în cazul unui nivel scăzut al apei sau în cazul pierderii ambelor turbine. Energia produsă în reactor a început să crească treptat ca nivel, din cauza reducerii fluxului de apă. Operatorii au inițiat procedura de închidere manuală, ceea ce a determinat o creștere rapidă a nivelului de energie produsă.
Reactorul a atins de 120 de ori capacitatea maximă. Fluidul de răcire — apa ușoară — nu a mai putut evacua această enormă cantitate de căldură și s-a evaporat într-o fracțiune de secundă, producând explozia aburului, la 26 aprilie 1986, la ora locală 1:23:58. Învelișul de grafit al reactorului a luat foc, iar produsele fisiunii radioactive au fost aruncate în atmosferă. Scutul superior al clădirii, o construcție care cântărea 1.000 de tone, a fost pulverizat.
”Ne-am întors acasă. Am dat jos tot de pe mine, hainele în care fusesem îmbrăcat, și le-am aruncat la gunoi. Iar boneta am dat-o băiatului meu cel mic. Tare m-a mai rugat. A purtat-o, n-a dat-o jos deloc. Peste doi ani i s-a pus disgnosticul: tumoare cerebrală. Mai departe scrieți dumneavoastră. Nu vreau să mai vorbesc.”
(Svetlana Aleksievici, Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale supravieţuitorilor, Editura Corint, 2015)
În timpul incendiului, care nu a putut fi stins vreme de zece zile, au fost răspândite în atmosferă cantități uriașe de substanțe radioactive, care au afectat trei sferturi din Europa și multe regiuni de pe glob.
Pentru a stinge focul și a opri astfel eliberarea de materiale radioactive în atmosferă, pompierii au pompat apă ca agent de răcire în miezul reactorului, în primele zece ore de după producerea accidentului. Această încercare nereușită de a stinge focul a fost apoi abandonată.
În perioada 27 aprilie-5 mai, peste 30 de elicoptere militare au zburat pe deasupra reactorului în flăcări. Acestea au aruncat 2.400 tone de plumb și 1.800 tone de nisip, eforturile fiind inutile, ba chiar au agravat situația — sub aceste materiale căldura s-a întețit.
Temperatura din reactor a crescut la dublu, la fel ca și cantitatea de radiații eliberată. Abia la 6 mai s-a reușit aducerea sub control a focului și a emisiilor radioactive, după ce miezul reactorului a fost răcit cu azot.
Cei 600 de oameni din echipa de pompieri a centralei, precum și echipa de operare care a fost implicată în lupta cu focul, au alcătuit grupul cel mai sever iradiat. 134 dintre acești oameni au fost expuși unor doze de radiații, în decurs de numai câteva ore, de până la 13.000 de ori mai mare decât cel normal.
La 36 de ore de la producerea accidentului, cei 45.000 de locuitori ai localității Pripiat au fost evacuați cu autobuzele, iar orașul a rămas nelocuit până în prezent. Până la data de 5 mai, toți cei care trăiau pe o rază de 30 km în jurul reactorului avariat au fost nevoiți să își abandoneze locuințele.
La radio se anunţa: oraşul este evacuat pentru trei-cinci zile, luaţi cu voi haine groase şi treninguri, o să trăiţi în păduri. În corturi. Oamenii chiar s-au bucurat – o să mergem în natură! O să petrecem acolo 1 Mai. Lucru neobişnuit. Au făcut pentru drum frigărui, au cumpărat vin. Au luat cu ei chitarele, casetofoanele. Dragile sărbători din mai! Plângeau numai cele ai căror soţi fuseseră răniţi.
(Svetlana Aleksievici, Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale supravieţuitorilor, Editura Corint, 2015)
În decurs de 10 zile au fost evacuate 130.000 de persoane din 76 de localități aflate în această regiune. Teritoriul respectiv a fost declarat zonă de excludere și era necesar un permis special pentru a putea pătrunde în acest perimetru. În ciuda interdicției oficiale ca aceste zone să mai fie locuite, cel puțin 800 de persoane, în special bătrâni, s-au întors la casele lor din satele abandonate.
PSST Poate te intereseaza si ASTAZI E ZIUA TA Al Pacino, la 77 de ani “E o nebunie să fii actor. Iei psihicul şi dai cu el de toţi pereţii.”
Deși inițial autoritățile sovietice plănuiau decontaminarea zonei și continuarea producției cu celelalte trei reactoare, la trei ani după producerea accidentului, guvernul sovietic a stopat construirea reactoarelor nr. 5 și nr. 6 din complexul centralei nucleare Cernobîl. Singurul care a mai funcționat a fost reactorul nr. 3, care a fost supus în repetate rânduri unor reparații de siguranță.
După negocieri internaționale de durată, Ucraina a acceptat să închidă, la 15 decembrie 2000, ultimul reactor funcțional de la Cernobîl, nr. 3, în schimbul unui ajutor internațional de 2,3 miliarde de dolari. Reactorul nr. 2 fusese închis în 1991, în urma unui incendiu în compartimentul turbinelor, iar reactorul nr. 1, în 1996, în baza unui memorandum cu G7.
”În sate, în uzine luau cuvântul activiști de la comitetele raionale de partid, mergeau peste tot, discutau cu oamenii. Dar niciunul nu era în stare să răspundă la întrebări precum: ce înseamnă dezactivare, cum să-i aperi pe copii, care sunt coeficienții de trecere a radionuclizilor în lanțul alimentar? Despre particulele alfa, beta și gama, despre radiobiologie, radiații ionizante, ca să nu mai vorbim de izotopi. Pentru ei erau lucruri dintr-o altă lume. Ei țineau prelegeri despre eroismul oamenilor sovietici, despre simboluri ale curajului bărbătesc, despre uneltirile serviciilor de spionaj străine.”
(Svetlana Aleksievici, Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale supravieţuitorilor, Editura Corint, 2015)
Estimările arată că o suprafață totală de 17 milioane de kilometri pătrați din Belarus, Rusia și Ucraina a fost contaminată cu radiații rezultate în urma accidentului de la Cernobîl, 19 regiuni au fost afectate, în special zonele din jurul orașelor Bryansk, Kaluga, Tula și Orel. La momentul accidentului, în aceste regiuni locuiau aproximativ șapte milioane de persoane, dintre care trei milioane erau copii. Aproximativ 350.400 de persoane au fost mutate sau au părăsit aceste regiuni. Totuși, aproximativ 5,5 milioane de persoane, între care peste un milion de copii, continuă să trăiască în regiunile contaminate. Peste 40 de elemente radioactive au fost eliberate din reactorul avariat, în special în primele zece zile după producerea accidentului. Cele mai semnificative dintre acestea sunt iodul, Cesiul și Stronțiul (în special Sr-90).
Conform unui studiu publicat la New York, în aprilie 2010, aproape un milion de oameni din mai multe părți ale globului au murit din cauza contaminării radioactive produse după accidentul de la centrala nucleară din Cernobîl, din 1986.
Foto Daily Mail