Povestea de zilele trecute, când Florin Piersic Jr a plecat de pe scenă din cauza unui telefon mobil, a făcut înconjurul blogosferei, iar reacțiile au fost puternice și deseori pătimașe.
Însăși Dorina Chiriac, mama micuței Sonia, cea care venise să-și vadă tatăl (ce fumos spus – “cel mai bun actor”) jucând, însăși Dorina Chiriac a fost surprinsă de feedback.
Întâmplarea a avut ecou și în breasla actorilor.
Nu știu câți dintre noi îl cunosc pe George Remeș. Este actor, serios, cu studiile la New York, manager de teatru (da, el deține Godot), cu roluri în „Polițist, adjectiv”, dar și în câteva filme americane unde joacă alături de Steven Seagal. Și, da, este fiul lui Decebal Traian Remeș.
Ei bine George Remeș a scris o epistolă către Sonia, fetița lui Florin Piersic Jr….
“Dragă Sonia,
Dacă am putea face o magie, toți oamenii ,,super ocupați’’ ar deveni, peste noapte, foarte educați. Ar înțelege că ședințele de business și călătoriile cu avionul nu sunt singurele contexte în care funcționarea telefoanelor mobile este strict interzisă. Și-ar asuma cu toții bunele maniere și ar învăța să-i respecte cu adevărat pe cei din jurul lor. Ar veni la teatru ca să vadă teatru, nu ca să fie văzuți la teatru. Și-ar închide telefoanele înainte de spectacol, ar renunța la 2 ore de facebook și instagram și ar împărtăși impresii abia după aplauze. Într-o lume ideală, toți spectatorii de teatru ar ști exact ce i-a adus în sală. Și toți s-ar comporta ca atare.
Doar că, vezi tu, dragă Sonia, înainte de spectacol, nimic nu-ți dă vreun indiciu despre asta. Când oamenii se înghesuie pe lista de așteptare, după ce biletele s-au epuizat deja, ai putea crede că își doresc cu adevărat să-l vadă pe cel mai bun actor. Adevărul e că cei mai mulți dintre ei vor asta. Și vin la spectacol și râd și plâng și se bucură de fiecare moment, lăsând toate problemele zilnice la intrare. Pentru că de-asta mergem la teatru, nu? Vrem să intrăm cu totul într-o poveste care nu-i a noastră, pentru că tot ce trăim noi știm deja pe dinafară și avem nevoie uneori să privim lumea și prin ochii altcuiva.
Dacă am avea o super-putere, ne-am da seama de lucrurile astea dintr-o privire. Am oferi locuri în sală doar celor care vor ști să se bucure sincer de ele. Sau măcar am închide telefoanele tuturor spectatorilor prezenți în sală, prin simpla apăsare a unui buton.
Din păcate, Sonia, nu putem decât să-i rugăm. Pe facebook, în ziare, la intrarea în sală și înainte de spectacol. Și poate că dacă vom continua să-i rugăm cu voce tare, dacă vom vorbi mai des depre asta, dacă le vom spune toate aceste lucruri în față, vor înțelege că zgomotul lor nu are ce căuta în sălile de teatru și că lipsa de respect față de munca unui actor nu poate fi decât rușinoasă.
Iartă-ne, Sonia! La mulți ani!”
