Tudor Chirilă rememorează seara Ordonanței 13. Seara ACEEA. M-am gândit că n-ar fi rău să o scriu și eu pe a mea, nu de alta, dar uităm”, își motivează acesta textul scrie pe pagina sa de Facebook.
Să vedem ce spune…
Am citit la Alex Tocilescu povestea lui despre cum crede el că o să rămână întipărită în memoria colectivă seara în care guvernul a trecut ordonanța 13 și cum a primit vestea și m-am gândit că n-ar fi rău să o scriu și eu pe a mea, nu de alta, dar uităm. Eram în bucătărie și mă învârteam apatic făcând nu mai știu ce pe acolo. În mintea mea rula undeva în spate întrebarea dacă ăia o să dea ordonața sau nu. Era tema zilei și, chiar dacă nu mai era chiar în prim plan, așteptam ceva. Nu știu dacă m-a sunat cineva sau am aflat de unul singur, cert e că în momentul în care am citit ce se întâmplă acidul (mâncasem de curând) a rupt-o în sus pe esofag. Sufăr de un reflux gastroesofagian și, culmea, ultimele investigații ieșiseră bine. M-am dus la iubita mea și i-am spus că plec în piață.
– N-ai cum, mi-a spus, nu poți să mă lași singură cu copiii că dacă se trezesc amândoi… Maică-sa tocmai plecase. Ea era frântă și s-a dus la culcare. Am deschis știrile pe net, apoi o transmisie Digi. Lumea se aduna în piață. Acidul o ținea tot în sus. Mi-am luat inima în dinți și am sunat-o pe mama iubitei mele (detest “soacră”) care mi-a răspuns obosită. Ajunsese acasă. I-am zis că a trecut ordonanța și că m-aș duce în stradă dacă s-ar putea întoarce. Mi-a răspuns că vine dacă vreau, dar glasul era cam stins. I-am spus să rămână acasă. Am închis. După care nu m-am gândit la nimic din toate chestiile alea înălțătoare despre viitorul copiilor, o țară mai bună, oameni mai educați care să nu poată fi manipulați, etc.
M-am gândit doar la ticăloșii ăia pe care îi vedeam în jurul unei mese lungi din lemn masiv de partid cum încheiaseră seara rânjind că ne-au făcut-o. Apoi am sunat o prietenă despre care știam sigur că ar merge și, într-adevăr, mergea. Și telefonul ăla a durut, n-a ajutat. Apoi am sunat altă prietenă ca să mă plâng de situația care mă ținea în casă și am simțit în glasul ei că era cumva dezamăgită. Și după ce am închis am sunat-o din nou pe mama iubitei mele și am rugat-o să ia un taxi. Și m-am plimbat prin casă și am butonat telefonul până a venit și după ce a venit am rupt-o pe ușă ca la șaișpe ani când fugeam la bairam.
Am parcat undeva pe Mihalache și am pornit-o pe jos spre piață. Apoi am început să alerg cu sentimentul ăla că e posibil să pierd ceva măreț dacă nu mă grăbesc și am ajuns între oameni și ăla a fost în sfârșit momentul când a fost bine, când m-am liniștit că sunt unde trebuie, între ai mei, între oamenii mei care veneau și tot veneau și veneau. Și atunci nu mi-am dat seama că s-a născut ceva ireversibil în conștiința noastră civică pentru că eram prea terminat de toată bucuria aia că oamenii nu se mai opreau din venit. Dar am știut că o să fie cele mai mari proteste de la revoluție încoace.
M-am întors acasă târziu, am intrat în casă și am intrat pe furiș în cameră, așa îmbrăcat cum eram. M-am așezat pe marginea patului și mi-am trezit din somn gagica și i-am spus ușor vinovat: – Am fost în piață, e nebunie. Cretinii ăia au dat ordonanța. Am ieșit pentru copii, să știi. Dar nu ieșisem pentru ei. Am ieșit pentru mine. Și pentru că rânjetul ăla de la masa din mobilă de partid fusese prea mult.
